Nu ne-am propus să înființăm o fundație. Nu ne-am așezat la masă cu un plan de afaceri și o listă de obiective pentru următorii cinci ani. Totul a început cu o discuție. Mai exact, cu o întrebare care se maturiza de mult timp în amândoi, deși fiecare dintre noi o purta cu totul în altă parte.
S-a întâmplat iarna.
Era ianuarie 2025. Iwona conducea un atelier de câteva zile pentru o echipă internațională. Printre participanți se aflau manageri cu experiență, oameni de succes, persoane cu responsabilități față de alții. După câteva ore, s-a întâmplat ceva ce nimeni nu prevăzuse. Discuțiile nu mai vizau munca. Au început să vizeze viața.
Oamenii povesteau despre copilăria lor. Despre frică. Despre lipsa sentimentului de siguranță. Despre cât de mulți ani le-a luat să-și înțeleagă propriile emoții. Unii plângeau, pentru că, pentru prima dată după mult timp, simțeau că pot să o facă. Și atunci a răsunat o frază care se repeta mereu: „De ce nu ne-a învățat nimeni asta când eram copii?” Această întrebare nu se referea doar la ei. Se referea la noi toți.
Gabriel asculta. Era participant la aceste ateliere.
De ani de zile se ocupă de educație, inovații și proiecte sociale. A crezut întotdeauna că tehnologia ar trebui să-i ajute pe oameni să se dezvolte, nu doar să le atragă atenția. El a crescut în România, iar Iwona în Polonia. Îi despărțeau sute de kilometri, limbi diferite și povești de viață diferite. Dar când ascultau oamenii povestind despre copilăria lor, amândoi au auzit exact același lucru. Problemele copiilor nu au naționalitate. Nu se opresc la granițe. Copiii de pretutindeni au nevoie de același lucru. De cineva care să-i învețe să se înțeleagă pe sine.
La finalul atelierului, Gabriel s-a apropiat de Iwona.
A spus doar o singură frază: „Să facem ceva, ca generația următoare să nu mai fie nevoită să poarte aceeași povară.” Nu era o strategie grandioasă. Nu era un plan de afaceri. Era o invitație la asumarea responsabilității. Și, din acel moment, nu a mai fost posibil să ne întoarcem la viața de dinainte.
Amândoi purtau în suflet propriile lor povești.
Iwona spune adesea că a crescut într-o familie plină de iubire. Dar iubirea nu înseamnă întotdeauna capacitatea de a vorbi despre emoții. Ceea ce îi lipsea cel mai mult nu erau sfaturile. Îi lipsea un adult care pur și simplu să stea lângă ea. Să o asculte. Fără să o judece. Să pună următoarea întrebare în loc să dea imediat un răspuns. Cineva care să o ajute să se înțeleagă pe sine însăși.
Gabriel, la rândul său, a fost animat de curiozitate încă din copilărie. Visa să inventeze mașini zburătoare. Mai târziu, a descoperit că cele mai mari schimbări nu pornesc de la tehnologie. Ele pornesc de la oameni. De la educație. De la curajul de a pune întrebări. De la convingerea că fiecare copil are un potențial imens, dacă cineva îl ajută să-l descopere.
Și atunci a apărut o altă întrebare.
Dacă suntem capabili să folosim tehnologia pentru a le menține atenția copiilor timp de multe ore… De ce să nu o folosim pentru ceva opus?
- Pentru întărirea sistemului imunitar.
- Pentru dezvoltarea conștiinței de sine.
- Pentru a învăța empatia.
- Pentru a ajuta copiii să-și descopere propriile emoții.
Nu pentru a-i înlocui pe părinți.
Nu pentru a înlocui profesorii.
Ci pentru a fi un tovarăș înțelept și răbdător, care să fie alături de copil atunci când acesta are nevoie. Așa a luat naștere ideea Tuli.
Astăzi știm un lucru.
Nu am creat Tula pentru că aveam toate răspunsurile. Am creat-o pentru că nu mai puteam ignora întrebările. Pentru că, indiferent dacă un copil crește în Polonia, România sau oriunde altundeva în lume… Fiecare dintre ei merită să învețe să se înțeleagă pe sine mai devreme decât am învățat noi acest lucru ca adulți. Și dacă tehnologia poate face parte din această soluție, vrem să arătăm că ea nu servește doar atenției. Poate servi omului.
Pentru că tocmai așa a început povestea Tulei. Cu o discuție. Cu curaj. Și cu convingerea că viitorul copiilor poate fi construit în mod conștient.
